E noapte... Nu ma mir... Se spune ca noptea este salvarea sufletului si ca tot noaptea artistii isi gasesc inspiratia. Da... Tot timpul noaptea lucram la carile si la poeziile ce le scriam... De aceea intarziam des la munca. Artistul din mine isi gasea inspiratia in momentul cand deschideam ochii si priveam stelele. Ciudat... Sau nu? Au trecut 3 saptamani de cand m-am ascuns de lume. N-am iesit din casa decat la cate o plimbare de dupa-masa cu amica mea Robe. Ea mai reuseste sa ma scoata din casa. Ceilalti po incerca... Dar nu vor reusi. Nu stiu exact ce am, dar in termeni romanesti se poate numi depresie, refulare, melancolie. Unii ii spun la misto Emo. :))N-am ajuns chiar acolo, dar daca mi-as face freza si conturul cu kajal la ochi... as semana. Dupa cum am spus de 3 saptamani ma ascund de lume. Evit toate persoanele pe care le cunosc: Dey, Dani, Alex, Laura... Chiar si pe mess. Abia vorbesc cu lumea. Daca se baga ei/ele in seama o termin scurt : "Ceau, cf?" Le arunc un "Bine." pe care nici eu il cred si evit orice alta discutie, daca ei nu mai spun nimic. Desi mi-ati spune in fata si direct ca asta e depresie pe bune, lasati-ma sa va clarific ceva. Nu ma simt tris sau depresiv. Dimpotriva, ma simt linistit. Nu fericit sau bucuros, ci linistit. Nu trist sau cu tendinte de suicid, ci linistit. Mai tot timpul ma gandesc la cine sunt, ce sunt, ce sentimente am. Da, uneori imi mai si curge o lacrima, dar o alung repede. Mi-e frica sa dorm. Mi-e teama ca voi avea un cosmar cand voi inchide ochii. De fapt aceste cosmaruri sunt amintiri care vin sa ma bantuie. Ati avut astfel de amintiri? Amintiri despre lucruri care le-ati facut gresit sau care nu le-ati facut si trebuia sa le faceti. Asta am eu noapte de noapte. Nu sunt genul de om care sa vorbesc despre astea cu cineva pentru ca nu am intalnit persoana potrivita caruia sa ma confesez. Desi am persoane foarte speciale in jurul meu (Dey, Alex, Dani, Laura) mi-e teama ca nu vor intelege. Andrei, nu stiu, nu cred ca e genul de prieten-preot, nu stiu daca are rabdarea necesara ca sa ma asculte. Desi sunt sigur ca m-ar intelege, m-ar sfatui. Alex... Hmmm... Aex e mai ocupat cu chestii sociale: sa-si gaseasca dragostea, mess-ul, el... Da, pare putin egocentris dar nu e asa. E un prieten foarte bun, doar ca nu prea il pasioneaza pe el sentimentalismele... Cred...:)) Dani? Ohoooo, la Dani sincer mi-e frica sa ma "confesez"... E genul de om mai critic... Mi-ar fi alaturi dar dupa o doza buna de critica. Laura munceste, are un iubit, de ce sa mai incerc? Iar parintii.... Ei bine, si asa am crescut cu ei, dar fara ei. Mai ramane Robe. Cu ea mai discut pentru ca asta e esenta care ne-a legat prietenia acum multi ani. Comunicarea.
Ploua... Logic, vremea ma "sustine", ma "incurajeaza". Sunt atat de obosit psihic, spiritual. Lucky, pisoiasul meu doarme linistit, torcand. E un sune placut, ma calmeaza. Mami... Si ea doarme. Cred ca sunt singurele clipe cand o vad linistita, in pace. Restul timpului e ingandurata, trista, indurerata. O vad, o citesc si ma doare. Ma chinuie si ma sfasie. Uneori imi spune ca ar vrea sa moara. Atunci ma ucide in interior. E optimista in privinta mortii. Vede in moartee linistea si pacea pe care o cauta de vreo 25 de ani. Nu m-a vrut. Sunt un copil nedorit, si nu mi-a ascuns asta niciodata. Dar ma iubeste. Cel putin asa zice. Simt asta atunci cand o vad rareori plangand. Durerea ei vine de la mine. O alta lacrima isi face loc pe coltul ochiului meu. O alung, sunt trist si nu vreau sa recunosc. L-am cunoscut pe Ionut, un "copil" de 21 de ani. Ne asemanam putin mai mult decat am vrea. Amandoi suntem altruisti, ne-am da viata pentru altcineva, ne-am vinde sufletul Diavolului, doar ca cel de langa noi sa traiasca, desi viata noastra ar putea fi imbunatatita din unele aspecte. Ma vad pe mine in el, desi el nu ma cunoaste prea bine.
Mi-a sarit gandul la sora mea. O cunosc, dar nu stiu ce simt pentru ea. Am iubit-o, am urat-o, acum nu stiu. Am un nepot din partea ei... Razvan. Are 6 anisori. Il iubesc enorm de mult dar el nu stie cine sunt eu. M-a vazut de cateva ori in viata stie ca sunt doar Denis. Nu unchiul sau. Ah, si lui nu prea ii place de mine. Asta este. Nu-l condamn pe el... Uneori nici eu nu ma prea plac.
Iubirea... Iata un lucru care a lipsit cu desavarsire din viata mea. Sau a fost vorba doar de o iubire din prietenie. O singura mare dragoste am avut.... iar aceea a murit. La propriu.
Am ajuns in acel stadiu al vietii in care ma consider incapabil de a mai iubi, mi-e greta de acel sentiment. Simt ura fata de dragoste. Repulsie. Mi-a ramas doar prietenia celor din jur, care o pretuiesc mult.
Ma simt gol, fara sens, fara esenta. Nu am o directie, un scop. Am trait 20 de ani. Mi-i se pare prea mult fata de ceea ce am vazut, auzit, simtit. Prea mult in comparatie cu ceilalti tineri de varsta mea care nu dau 2 bani pe viata, pe sentimente. Spuneam intr-un post pe celalalt blog ca am trait o viata in alcool, violenta. Da, si astfel am invatat s-o urasc, nu sa o aplic. Am scris atat de mult incat daca recitesc nu ma voi regasi in aceste randuri. Nu ma vor mai caracteriza cand voi termina. Vor fi doar o parte din mine care voi incerca sa o ascund de mine si de ceilalti, ca sa nu par slab, nefericit. Voi purta acea masca de om fericit, voi zambi. Pana la urma sunt doar un actor grabit pe scena vietii, vorba Laurei Stoica. Acum inche. Imi inchei sentinta de a trai mizerabil . Inchin acest post prietenilor mei si le cer scuze ca ni am avut curajul sa le spun asta.
Alte ploade fără viitor.
acum 1 oră
